Pe scurt:
• Concurentul primeşte în start harta cu traseul desenat pe ea – un număr de puncte de control, ce se parcurg obligatoriu în ordinea dată.
• El trebuie să se descurce singur, doar cu ajutorul hărţii şi a busolei.
• Între posturile de control varianta nu este impusă, participantului revenind sarcina să aleagă ruta optimă.
• Concurentul justifică trecerea perforând fişa de control.
• La sosire se calculează timpul realizat, se verifică perforările de pe fişă.
• Clasamentul se întocmeşte în funcţie de timpul realizat, doar pentru cei care au parcurs traseul integral şi au toate posturile atinse în ordinea dată.
        În România Orientarea ca şi sport este puţin cunoscut, în timp ce există ţări cu sute de mii de orientarişti. În statele scandinave orientarea este sport naţional.
        Unul dintre motivele popularităţii modeste este dat de dificultatea mediatizării concursurilor. Acestea nu se pot desfăşura în săli sau stadioane, ci în natură, concurentul dispărând după start în pădure şi poate fi văzut doar după terminarea traseului, în sosire. Doar cel care într-adevăr participă la un concurs poate să aprecieze adevărata frumuseţe şi valoare a acestui sport.
        Orientarea – “sportul pădurilor”, poate cunoaşte o dezvoltare rapidă acum când societatea civilizată simte o nevoie din ce în ce mai mare de a evada uneori din mediul cotidian poluat fonic olfactiv şi vizual, pentru recreere şi destindere în mijlocul naturii.
      Poate nici nu există sport mai curat şi emoţionant căci concurentul se bazează doar pe propria forţă şi îndemânare, în primul rând trebuie să învingă propriile slăbiciuni în mijlocul naturii. Nimic nu se compară cu bucuria care, după ce învingând toate dificultăţile traseului reuşeşti să ajungi învingător în sosire.
Orientarea este mai mult decât un concurs, este o luptă cu tine însuţi, cu limitele tale atât fizice cât şi intelectuale. Deviza mereu în actualitate “aleargă cu cap” este interesantă dar perfect justificată deoarece în acest sport nu este suficient să fii doar un bun atlet şi să ai o condiţie fizică de invidiat. Acest sport îţi solicită logica, atenţia, intuiţia, capacitatea de a lua rapid deciziile cele mai potrivite, iniţiativa şi nu în ultimul rând curajul – trăsături pe care oricine şi le doreşte, fie pentru el fie, pentru copiii lui.
        Este un sport generator de sănătate deoarece, cu predilecţie, se desfăşoară în mediul natural, indiferent de anotimp şi condiţiile meteorologice. Orientarea are capacitatea de a căli organismul şi de a dezvolta gândirea analitică. În concluzie:
- În Orientare nu există adversari direcţi. Adversarul principal sunt, de fapt, obstacolele create de terenul de concurs şi limitele intelectuale şi fizice proprii, pentru că şi ceilalţi concurenţi sunt puşi în aceeaşi situaţie, în faţa aceloraşi limite şi obstacole, cheia succesului aflându-se în rapiditatea cu care acestea sunt rezolvate.
- Este un sport care îmbină atât calităţi fizice cât şi calităţi intelectuale. Nu este ca şahul pentru care trebuie să ai doar calităţi intelectuale sau ca atletismul care necesită preponderent calităţi fizice, ci Orientarea le îmbină pe amândouă.
- Ca şi în toate ramurile sportive care se desfăşoară în mijlocul naturii, sportivii învaţă un lucru esenţial: natura NU poate fi invinsă, noi trebuie să ne adaptăm la ea, s-o cunoaştem, s-o înţelegem, s-o respectăm şi s-o iubim.
     În continuare vă prezentăm „filmul” unui concurs din perspectiva unui participant:
- Înainte de concurs se prezintă la validare, rezolvă toate problemele administrative şi primeşte ultimele informaţii legate de concurs: lista de start, număr de concurent, accesul spre start, etc.
- Soseşte în zona startului, îşi face încălzirea, evitând astfel accidentări, luxări, întinderi musculare, induce concentrarea necesară stării ”gata de start”.
- Se prezintă în dispozitivul de plecare cu 2-3 min înaintea startului, este verificat de arbitrii, şterge şi verifică cardul. Intervalul dintre doi concurenţi consecutivi de pe acelaşi traseu este în general 2-5 min.
- În momentul startului de timp concurentul primeşte harta, decide repede varianta spre primul post şi pleacă în alergare.
- În punctul de control, odată atins, se verifică codul, se perforează corect fişa de control (o perforare dublă, ştearsă sau o fişă distrusă atrage descalificarea). Apoi se alege varianta spre postul următor şi se părăseşte urgent zona postului pentru a nu atrage adversarii.
- În cazul în care nu găsim postul imediat, fără a intra în panică şi să se caute haotic, încurcându-ne şi mai tare, se procedează astfel:
- se opreşte şi se consultă harta, ce greşeli s-au putut întâmpla (confuzii, deplasări în direcţie eronată)
- se uită în jur dacă nu există un reper sigur care să repună concurentul pe hartă
- dacă nici aşa nu reuşeşti, se iese imediat la un reper mare apropiat, se studiează harta şi se reface varianta  iniţială
Deci:
- nu alergaţi degeaba căutând postul în fiecare tufiş
- nu se fuge orbeşte după alţi concurenţi, şi ei pot greşi
- o variantă bine aleasă şi executată, chiar dacă durează câteva secunde în plus, este mult mai rentabilă decât o greşeală de 10-15 minute, cauzată de superficialitate
- Ajuns la ultimul post se întră prin culoar în dispozitivul de sosire, arbitrii cronometrează momentul sosirii, concurentul predă fişa şi harta (dacă e cazul), se calculează timpul realizat (scăzând din timpul sosirii timpul plecării) şi se verifică perforările de pe fişa de control.
Poziţionarea şi menţinerea orientată a hărţii este foarte importantă, ca atare trebuie exersată, însuşită la nivel de automatism. Este foarte util să putem face acest lucru observând reperele majore din jur, formele de relief marcante, însă sunt situaţii în care orientarea hărţii este greoaie sau imposibilă fără utilizarea busolei (zone înpădurite, fără vizibilitate, relief complicat).
Harta se orientează, se întoarce până când nordul indicat pe hartă va corespunde cu cel arătat de acul magnetic al busolei (în general capătul vopsit în roşu). Folosirea busolei în orientarea hărţii creează siguranţă în navigare, implicit şi câştig de timp, sunt însă tehnici de orientare care se bazează exclusiv pe utilizarea busolei.
Busola este instrumentul important şi unic în acelaşi timp, care îl ajută pe concurent. Spre deosebire de busolele turistice şi militare, cele pentru orientare sportivă sunt adaptate cerinţelor acesteia şi au următoarele caracteristici:
- capsula umplută cu lichid oferă acului magnetic o stabilitate mărită, poziţionare rapidă, este gradată şi rotabilă
- vârful marcat al acului magntic (vopsit în roşu) indică direcţia Nord
- forma busolei este astfel concepută să permită luarea direcţiei şi menţinerea unghiurilor de marş cât mai uşoară şi precisă
- conţin diferite gradaţii pentru măsurarea distanţei în mm sau la scară.
Un concurent bun, în timpul parcursului foloseşte simultan diferite tehnici, culege din jur cât mai multe înformaţii şi le utilizează selectiv.